România, S.O.S.

Ce se-ntâmplă Doamne-n România?
Cât de mult de suferit avem?
Când ne vom găsi, din nou tăria
De-a avea dreptatea țel suprem?

Ura e azi o dogmă și, ca normă,
E limitată doar de infinit,
Nimeni nu vede că-i deja enormă,
Și nu se vrea să ia, cumva, sfârșit.

Vremuri se trec și adevărul piere,
Minciuni sfruntate îi sunt puse-n loc
Și-n mod fatidic pier, întru tăcere,
Cei ce nu vor să joace al lor joc.

Dreptatea intră iarăși în celulă,
Protocolar, dar, iată, cu-nțeles,
Pentru o lume-ntreagă ce-i sătulă
De-alesul ce de alții e ales.

Loc nu mai e de nici o vorbă bună,
Și-n bucurii trăit e doar ce-i rău,
Gând înspre rău pe mult prea mulți adună
Omul de rând aproape e călău.

Cel care face și mai vrea să facă
Ce s-a cerut și ceea ce-a promis,
E pus în lanțuri, obligat să tacă,
Și numele-i, pe viață, de proscris.

Iubiți sunt cei proslăvesc prostia,
Cei ce nu știu nimic dar au păreri,
Și-s supărați pe toată România
Că n-au, așa cum își doresc, puteri.

Valorile sunt bune de reclamă
Altfel sunt vieții greu de suportat,
Trăiesc uitate, neluate-n seamă,
Fac parte din trecutul demodat.

Ideea nu e bună dacă-ncape
Pe mâna unor oameni hotărâți,
Sens își găsește doar putând să-ngroape
În ură pe bătrânii amărâți.

Ce se întâmplă, Doamne, ce se-ntâmplă?
De ce suntem, de peste tot loviți?
De ce, chiar oameni albi, de mult, pe tâmple
Intră în rolul marilor tâmpiți?