Trenurile vieții pleacă rând pe rând,
Pleacă-n miezul zilei ori în miez de noapte,
Pe peronul gării stau cu teamă-n gând,
Așteptând sorocul altor, multe, fapte.
Galbenă-i lumina, ochii mei sunt triști,
Greu văd ce-i aproape, greu și ce-i departe,
Însă văd, ca umbre, bieți ratați artiști
Ce-și vor nemurirea alergând spre moarte.
Unde îmi pun pasul liber și corect,
Unii vin să-mi pună gheață sub picioare,
Pus sunt la-ndoială și numit suspect
Acuzat că mintea îmi e visătoare.
Mă somează gara că ocup un loc
Ce îl vor și alții care tot așteaptă,
Să mă vadă totuși dacă ard în foc
Când o judecată o găsesc nedreaptă.
Încordarea lumii a crescut cumplit,
Mari, mai mari orgolii par să se trezească,
Infinitul pare că-i deja finit,
Definit ca formă absolut lumească.
Nu mai sunt patetic, nici sentimental,
Dacă e nevoie bat cu pumnu-n masă,
Dar acum iau seama cum, prin trai banal,
Mulți nu merg niciunde, dar puțin le pasă.
Într-o lume-n care totul e cum nu-i,
Că un tren se-ntoarce nu mai e eroare,
Fiecare-și face azi o lege-a lui,
Și chiar că e strâmbă, o ține-n picioare.
Stau și-aștept în gară trenul cu-n vagon
Ce, eu știu, veni-va, fără să dea veste,
Și va fi-mbulzeală mare pe peron,
Zvon de mare viscol și, prin gări, proteste.
Învăța-voi iarăși drumurile mari,
Și speranța clipei îmi va da binețe,
Umbre voi mai vede peste ochelari
Cu altfel de forme, ca și-n tinerețe.
Va veni o vreme când, deloc tăcând,
Se vor face toate ca-n idei în fapte,
Gări, fără de număr, adunând în gând,
Scurtele-mi escale chiar în miez de noapte.
Dimineți grăbite înspre miez de zi,
Vor avea esența marilor speranțe,
Integralitatea mă va înzidi
Într-o nemurire fără de restanțe.
Trenurile vieții pleacă și tot vin,
Gările-s făcute mersul lor să-ndrepte,
Nimeni ia seama că au rost divin,
Trenuri să gonească, trenuri să aștepte.
Stau pe-aici, prin gară, nici nu știu de când,
Ca să număr anii ce se trec în pripă,
Prevestind schimbarea care, așteptând,
Pune-n evdentă o banală clipă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu