Tăcerea din crisalidă

E ziua ta... Și crezi că am uitat
Prins într-a vieții trecere concretă,
Sau că deja cu totul am plecat
Într-un alt gând cu forma-i prea secretă.

Tăcerea-mi e o sabie ce-mi taie
Gândul de dor ce mi-aș dori să-l știi,
Când pașii-mi merg, cu greu, peste noroaie
Și-mi fac, din amintire, bucurii.

Uitat mă simt, mă simt îndepărtat
De cel ce sunt, de visul ce mă-ndeamnă
Să fiu cu așteptarea cumpătat,
Oricât nehotărârea mi-o condamnă.

Ușor mi-ar fi să-ți spun, din nou, cuvinte,
Să-ți spun câte ceva ce-mi port în gând,
Dar tot tăcerea-mi iese înainte,
Trezindu-mă, de-atâta dor, tăcând.

E ziua ta... Eu știu, nu am uitat,
Dar, din durerea ce o simt în rană,
Ajung să cred că nu m-am împăcat
Cu toată-a mea condiție umană.

Uitarea n-are nici un fel de vină,
În cale niciodată nu o am,
Dar simt o mare lipsă de lumină
Privind spre cel ce cândva, știi, eram...

Aș vrea acum să știu ceea ce sunt,
Comparativ cu simpla crisalidă
Ce-și are clipa timp de vis mărunt,
Timp al uitării că a fost omidă.

În gând am multe, clipe și-amănunte,
Fapte ce-au fost, având un timp al lor,
Ce prin urmări tot vor să mă confrunte
Cu visul ce-mi devine, faptic, dor.