În lumea mea-i știu că am să mor,
Mi-e așteptată-ntoarcerea acasă,
Cu toate că nu-s încă-nvingător
Și, încă, doruri multe mă apasă.
Recunosc, mi-e greu să mai rezist
Provocării să nu-i ies în față,
Și cu tot complexu-i formalist
Să-i arăt cât e de hrăpăreață.
Am vorbit puțin, dar încă tac,
Chiar tăcerea mea-i o provocare
Pentru cei ce-n față se prefac
Iubitori ai razelor de soare.
Fierberea o simt, și că-i în toi,
Dau, celor ce cred, cumplita veste
Că ajung o pradă de război
De nu văd, din văi, lumini pe creste.
Știu, greșesc, tot îndrăznind să sper
Că sunt mulți ce vor trăi-n dreptate,
Și urcându-mi ochii înspre Cer,
Uit că pot, lovit să fiu, prin spate.
Chiar resimt că urmele mă dor
De cam tot ce umblă după ele,
Și de falsul umbrelor decor,
Imitând un cer senin, cu stele.
Simt că mor, de multe ori, încet,
Explicând, mereu cu argumente,
Cum ajunge, tainic, un regret
Pasul spre dezastre iminente.
De crezut vor mulți, dar prea puțini
Sunt cei ce acceptă-n ei să creadă,
Restu-și pun o mască de blajini
Așteptând urmarea să o vadă.
Dintr-un fel al lor, sau chiar al meu,
Vorbele-s cuțite aruncate,
Cu credința-n falsul Dumnezeu
Ce-i ajută a-mplini pe toate.
E firesc, normal, să mă retrag,
Să ridic, așa, pe mulți la luptă,
Și purtând, în Cer, al luptei steag
Să arăt că ea-i neîntreruptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu