Cum să numesc această așteptare
Ce mă grăbește, chiar de mă opun,
Să mai scurtez reala depărtare.
Mă-ntreb și eu... Nu am nici un răspuns,
Oricât resimt efectele-i directe,
Și corolarul ei, ce stă ascuns,
Sub fald de conjunctură și aspecte.
Doar bănuiesc... uitând de amintiri,
Îmi vin în vis și se ascund prin minte,
Ca nu cumva smintite născociri
Să-mi lase rațiuni fără cuvinte.
Exiști pe unde, și bine știu,
Că nu ești doar o simplă aventură,
Sau doar motiv ce l-aș avea, când scriu,
Despre trăiri de mare anvergură.
Și nu pot, orice-aș face, să contest
Dorința ce apare și persistă,
Găsind grăbirea formă de protest
Tendinței de-a avea privirea tristă.
Ca să-ți vorbesc îmi tot adun puteri,
Dar încă n-am, de nici un fel, destule,
Ca de atâta dor să n-am dureri
Ce nu încap în scheme sau formule.
În tranzitive stări, repetitiv
Constat că timpul repede se trece
Găsindu-mi, totdeauna, un motiv
Să mă îmbăt, naiv, cu apă rece.
De-aceea tac și chiar mă las tăcut,
Ca tu, știind venirea-mi de departe,
Să uiți de timpul ce ți-l crezi trecut,
Mizând, măcar ca joc, pe-a întâmplării carte.
Când nu ești lăudat tot îți găsești
Un fir de păr ce-l faci motiv în sine
Să-i pui în seamă daturi omenești
Ce, în final, te laudă pe tine.
De n-ai în fire sensul de bun gust,
Găsit la cei din jur în prisosință,
Nu vezi că orizontul ți-i îngust,
Ci doar jignești, spre marea-ți biruință.
În umbră pui străbunii luminați
Trecutul, ca principiu, să-l traseze,
Când povestești la cei debusolați
Cu multe argumente-n paranteze.
Și mai găsești, din ziceri, căutând
Idei ce te trimit din altă lume
Spunând că o vedenie din gând
Ți-a spus ce-ai fost și că aveai renume.
Când nu ești pom, de alții lăudat,
Umbra-n renegi vorbind despre lumină,
Despre povestea marelui păcat
A celor ce vederea își au vină.
Și tot cârtești, crezând că plăsmuiești,
Punând pe rol un soi de-mpotrivire
Miză punând pe slăbiciuni lumești
Și pe-a iubirii nouă definire.
Tot ce-i firesc, dar nu îți e pe plac,
Îl denumești banală consacrare
Al unei boli ce-ar fi fără de leac
De nu îi dai motiv de vindecare.
Și tot așa, tot cauți să mari dovezi
Despre puterea ce ți-o vrei creată,
Lipsindu-te de șansa să te vezi
Cum te confunzi cu umbra ta, uitata.
Ca și altădată,
acum,
Laurei
Să facem zi din noaptea următoare,
Să n-o lăsăm să fie timp trecut,
Trăind s-o definim nemuritoare,
O noapte cum de mult nu am avut.
Din început, cu forma lui comună,
Cu pierderea de timp și de idei,
Să ne simțim dorindu-ne-mpreună,
Avându-ne pornirile temei.
De orice haină care te îmbracă
Să te ferești chiar fără de motiv,
Lăsând-o libertatea să-și petreacă,
Voindu-mă, pe mine, posesiv.
În palma ce spre sâni va fi grăbită
Să mi te-arăți ca freamăt de voiri,
Și-ntru firescu-i grabnic pregătită
De tot profundul marii dezrobiri.
Să fie patul, dintr-odată, mare,
Când coapsele-ți mi se arată vad
Al timpului de vis și-mpreunare
În fuga noastră înspre rai, din iad.
Acolo-n pântec, unde timpul trece
Spre viața cu însemn de infinit,
Cu mine doar voi vrea a mă întrece,
Continuând, mereu neobosit.
În ochii tăi văzând cum strălucește
Înaltul cer și drumul larg deschis,
Să mă redau trăirii omenește
Cu tot ce-nseamnă adevăr din vis.
Așa să-nvăț că ziua care vine
E viitor firesc și nu trecut,
Dorindu-mi, iar, o noapte, doar cu tine
Cu tot cuprinsul ei recunoscut.
Nu îți mai face planuri, în idei
Nu-ți aduna nisipuri mișcătoare,
Chiar dacă lumea-i plină de femei,
Ori mai nimic nu este nou sub soare.
E poate greu, prea greu de înțeles,
Când toate par ascunse în tăcere,
Și din atâtea drumuri am ales
Un labirint cu altfel de repere.
La limitele lumii sunt atent
Și-ncerc să țin, de falsități distanță,
Ca totdeauna să mă simt prezent
Sfidând absurdul plin de aroganță.
Tot ce-i normal, prin datul omenesc,
Venit să-mi fie simplă întâmplare,
Cum l-am primit, și astăzi îl primesc,
Fără să-l strig, ca dar, la drumul mare.
Altfel, sunt eu, și-n felul meu, altfel,
Căutător prin umbre de ispite,
Nicicui exemplu, nimănui model,
În lumea cu modele definite.
Într-o tăcere fără de cusur
Las adevărul să-i găsească haină
Cei ce se cred că-mi stau, atenți, în jur
Descoperind a vieții mele taină.
Prețul tăcerii știu că îl plătesc
Prin gânduri care vin mereu spre mine,
Înlănțuite într-un dans drăcesc
Tot încercând balanțe să încline.
Prin vorba lor ajung și sus, și jos,
Ajung să-mi aflu multe neștiute,
Că de va fi să mor, să mor frumos,
Mergând, până la moarte, pe tăcute.
De-atâta dor am devenit tăcut,
Puține-ți spun din viața mea, săracă,
Umbrind-o cu un minim absolut
Să pot, așa, să cred că e o joacă.
Însă mi-e dor, mi-e dor de tot ce ești,
Deja dorința-mi este absolută,
Un absolut ce pare din povești
Cu forma, prin efecte, involută.
De trupul tău, de pântecu-ți rotund,
Ce-n jocul vieții, doritor, tresaltă
Voindu-se neapărat fecund,
Mi-e-același dor ce-l știi și de-altădată.
Dar cum să-ți spun și-altfel să nu-nțelegi
Că și în vis mi-apari ca o scânteie
Întruchipată de concrete legi
Cu tot ce ești ca om și ca femeie.
Chiar dacă-s toate, la-nceput, contur
Ajung să vreau și conținut, și formă,
În fapte ce, lipsite de cusur,
Să pună rostul în tipar de normă.
Iar sânii tăi, ce, fremătând, îi știu
Îndemn de faptă chiar și după faptă,
Ca să-mi tot am, de-a pururi, cale dreaptă
Și niciodată să n-ajung târziu.
Am devenit tăcut, aș zice mut,
Lâsându-mi dreptul de-a păstra cuvinte
Ce altfel mi-ar lua-o înainte,
Forțând idei de maxim absolut.
Dar că mi-e dor azi spun... Nu pot să tac,
Un dor nebun, pe viață și pe moarte,
Prevestitor de drum spre mai departe,
Ca să-i rămâi, pe totdeauna, leac.
Multe îți spui că știi... dar n-ai habar
Că te complici în lauda de sine
Și zbaterea îți este în zadar
Când judeci tu ce este rău sau bine.
Te vezi doar sus și definești un jos
De după cum ți-i gândul și ți-i fapta,
Crezând că ești exemplul de frumos
Ce nu privește-n stânga ori în dreapta.
Pe cei ca tine sigur întâlnești,
Sunt lângă tine-n orișicare clipă,
Și-n vorbele cu ei te risipești
Făcând de tine, în final, risipă.
Mult lăudatul pom, în fapt, de vrei,
Și cauți cale-n el de a ajunge
Chiar dacă n-ai soluții nici idei
Ce-ai să te să faci de fi-va să te-alunge.
Te-auzi și crezi că ceea ce auzi
E ceea ce spun alții despre tine,
Deși, vorbind, cu mult aplomb te-acuzi,
Prin logica ce nu se prea susține.
La mulți le zici, drept adevăr, povești
Despre un Cer ce știi că nu există,
Însă susții că tu de-acolo ești,
Și-aici mereu îți este viața tristă.
Pe neputințe pui un mare preț
Ca nu cumva să vezi că-ți aparține
Accentul pus, prin maximul dispreț,
Pe-nvățătură, ca și scop în sine.
Și timpul trece, nu mai schimbi nimic,
Știința-ți vezi perfectă, colosală,
În juru-ți vezi pe toți cu suflet mic
Striviți de-nvățătura lor banală.
Ideea vieții azi e măsluită
În fel și chip, decent și indecent,
Prin puneri, în absurd, sub grav accentDe cei ce cred că totu-i o ispită.
Nuanțele de gri sunt în mișcare,
Conturul e de umbre estompat,
De a ajuns firescul un păcat
Iar gândul bun păcatul cel mai mare.
Frustrări ascunse straniu în sutană
Ajuns-au consistente presimțiri,
Răstălmăcind eterne povestiri
Cu pus de jar și-aprinsul foc pe rană.
Soluții, cu încredere deplină,
Se vând cu preț de maxime cedări
Un contul unui șir de întâmplări
Ce pot, cândva, ca vindecări, să vină.
Într-un absurd ce nu se mai oprește,
Se tălmăcesc versete și idei,
Împotrivind bărbaților femei,
Și fapte ce-s blamate vitejește.
Tămăduirea marilor probleme
Făcută-i de habotnicii supuși
Credinței că și teatrul de păpuși
Este real, în limite extreme.
Dar nimeni consistențe nu-și asumă,
Nu pune nimeni punctul clar pe i,
Iar cei ce vor pe alții-ai sfătui
Își fac din spuse singura cutumă.
Accentele-s contururi fără formă,
Toate se-nvârt în reguli fără rost,
Și-i leacul vine singur, printr-un post,
Impus cu reguli de pre-scrisă normă.
